SPERANTA. Ce cuvant frumos! Cateodata sec, dar cel mai
adesea cald, incarcat de acel ceva pe care mai nimeni nu-l poate define, dar
care in mod misterios, cu totul neinteles, face legatura intre starea de cacat
pe care o traverseaza omul si rezultatele mai mult sau mai putin bune – dar in
orice caz, multumitoare – pe care le obtine omul cateodata.
Sumedenie de teologi si alti asa-zisi invatati intr-ale chestiilor
pe care ei insisi, luati la bani marunti, admit ca nu le inteleg, se preschimba
zilnic in avocati ai sperantei. Pentru ca in absenta sperantei – spun ei – omul
ramane gol, fara tel, fara drum, fara viitor.
Nu mint. Au dreptate, in absenta sperantei, constientizata
ca atare si inteleasa asa cum e ea pana in adancurile ei, omul este de fapt asa
cum e el in realitate, dezgolit de toata coaja putreda si gaunoasa pe care
societatea, din ce in ce mai tematoare de adevar, se chinuie zi de zi sa o
zideasca imprejuru-i.
Omul fara dumnezei e sortit disperarii. DiSPERARII. De ce
anathem aruncata asupra lipsei de speranta? Pentru ca omul s-a obisnuit sa fie
comod. Si spun asta nu gandidu-ma la comoditatea unui cuptor cu microunde sau a
unei biciclete. Omul s-a obisnuit sa refuse realitatea. Omul s-a obisnuit cu
pretinsul bine pe care lipsa educatiei, si in zilele din urma – refuzul ei
- i-l ofera. E mult mai comod ( si aici va rog sa priviti
in trecutul vostru cu sinceritate) sa alegi existent unei sperante, chiar si
neimplinita, decat sa accepti futilitatea ei.
Religiile de tot soiul, cu mici exceptii, ofera omului
speranta. Speranta deghizata in SCOP. Il pacalesc pe om deturnand scopul lui
real, si transformand aceasta banala realitate in ceva esoteric, ceva care nu
mai tine de el. De fapt omul e pacalit sa creada ca nimic nu mai tine de el.
Luand la puricat religiile, in special cele crestine, in care perversitatea
acestui fenomen a ajuns la un rafinament aproape minunat, veti vedea ca aproape
toate teologiile se bat cap in cap, cu dogme care pun piedica propriilor idei,
si cu gandiri care intind capcane propriilor
“adevaruri”.
Intotdeauna veti stanjeni
un cleric cand veti impinge prea departe diferentierea intre voia divina
si liberal arbitru, intotdeauna discursul si polemica academica vor sfarsi
innamolite in scuze patetice si priviri dojenitoare.
Niciodata nu veti gasi in ochii unui cleric dispus sa duca o
discutie academica fara apel la “misterele credintei” vreo licarire de bucurie
a cunoasterii. Toti vor sfarsi inevitabil in a spune ca o CREDINTA este
CREDINTA tocmai pentru ca nu are un fundament clar. Si in loc
sa se cutremure sub povara aceste ineptii, vor incerca sa priveasca
condescendent, asteptand pocainta si frica.
Iar daca printer cei care citesc aceste randuri se gasesc si
oameni care sar peste prima etapa a judecatii credintei si speranei spunand
ca “totusi, Biblia spune ca…”, ar fi mai
bine sa se opreasca din a citi aceste “blasfemii”. Pentru ca ei pleaca de la un punct de vedere
deja stability, care invalideaza orice judecata ulterioara asupra lui insisi
E ca si cum am lua de buna premisa ca “elefantii sunt
tambalagii extraordinari” iar cand orice
om cu un minim de judecata s-ar gandi sa supuna faptul asta unei judecati
critice, prima piedica ar suna cam asa: “totusi, din moment ce STIM ca
elefantii sunt excelenti tambalagii, ce fel de intrebare e cea pe care te
pregatesti sa o pui? Nu face sens!” Si da, intr-un sistem in care asemenea
prejudecati sunt leme, o atare intrebare nu isi are rostul, nici locul.
Revenind la speranta, problema poate fi extrapolata destul
de simplu: intr-un sistem de gandire care incearca zi de zi sa valideze
extrioritatea legitimitatii actiunilor noastre aruncand dupa caz vina pe factori
de tip “viata, pacatul, diavolul, voia lui dumnezeu x” sau dimpotriva,
creditand factori pozitivi in persoana ingerilor, sortie, norocului, sfintilor sau
mai stiu eu cui, a discuta despre speranta e probabil cel mai facil lucru.
Speranta e liantul care face totul sa PARA ca are sens. E acel
missing link care ne permite sa ignoram gaurile din rationament, umplandu-le
elegant cu ceva care nu tine de noi. Merg e ceva prost? Pai.. de ce sa analizam
la rece ce naiba se intampla si face lucrurile sa mearga asa, cand putem sa ne
cuibarim cuminti in scorbura spiritual a sperantei? De ce sa privim viata in
fata acceptand ca traim intr-o lume dominate de haos si in care doar actiunea
umana mai poate adduce o umbra de ordine, cand putem sa luam loc in loja si sa privim
cum viata ni se intampla?
E MULT mai simplu asa. Pentru ca renunatrea la speranta asta
prosteasca in ceva mai bun care VA VENI, inlocuieste de minune sentimental de
altfel destul de dezolant al siguratatii in mijlocul existentei. E mult mai
simplu sa SPERAM ca ceva care NU DEPINDE de noi se va intampla, si nu oricum,
ci in folosul nostrum, decat sa incercam sa traim cu adevarat, cateodata trist
si dezolant cum se nimereste sa ne ducem zilele.
Am invatat ca nu speranta, ci tocmai absenta ei te face sa
vezi lucrurile asa cum sunt si sa inveti sa le apreciezi. Nu, nu ofera o
imagine clara, nu ofera o imagine complete, si nu ofera o imagine definitiva asupra
a ce se intampla in viata noastra, dar ofera o imagine mai aproapiata de
adevar. Pentu ca daca totul ar fi complet, definitv si clar, abia atunci
inseamna ca am ajuns la capatul drumului si insasi ratiunea noastra ar fi
inutila.
Complet inutila si rizibila chiar, pentru ca ar reprezenta eforturile
imberbe ale unei insect prinse deja in acul unui insectar, sub sticla curata,
incercand sa reduca totul la starea preliminara, ignoranta perfect in fata
realitatii finite. Atunci speranta ar fi cu atat mai imposibil de
conceptualizat, cu cat acceptarea a ceva clar si finit, cu un scop deja prestabilit si declarant
manifest ar fi mai impamantenita.
Nu-i condamn pe cei care inca se bucura de iluzoriul adapost
al sperantei, ci doar ma gandesc ca poate in infinitatea de posibilitati care
exista simlultan cu fiecare a infinita arte dintr-o femtosecunda, atunci cand
vor ajunge sa inteleaga ca nu au la ce spera, nu vor claca.
Speranta nu are decat sensul pe care i-l dam noi. Care sens
e atat de mic si de plapand, si care se naruie atat de usor in fata celei mai
mici abateri a universului, incat a te incapatana sa il validezi intr-o alta
masura decat cea a unui exercitiu de modelare a gandirii filosofice, o consider
un vis. Iar din punctual meu de vedere, viata si existenta in sine nu viseaza.