luni, 12 noiembrie 2012

Impotriva sperantei



SPERANTA. Ce cuvant frumos! Cateodata sec, dar cel mai adesea cald, incarcat de acel ceva pe care mai nimeni nu-l poate define, dar care in mod misterios, cu totul neinteles, face legatura intre starea de cacat pe care o traverseaza omul si rezultatele mai mult sau mai putin bune – dar in orice caz, multumitoare – pe care le obtine omul cateodata.

Sumedenie de teologi si alti asa-zisi invatati intr-ale chestiilor pe care ei insisi, luati la bani marunti, admit ca nu le inteleg, se preschimba zilnic in avocati ai sperantei. Pentru ca in absenta sperantei – spun ei – omul ramane gol, fara tel, fara drum, fara viitor.

Nu mint. Au dreptate, in absenta sperantei, constientizata ca atare si inteleasa asa cum e ea pana in adancurile ei, omul este de fapt asa cum e el in realitate, dezgolit de toata coaja putreda si gaunoasa pe care societatea, din ce in ce mai tematoare de adevar, se chinuie zi de zi sa o zideasca imprejuru-i.
 
Omul fara dumnezei e sortit disperarii. DiSPERARII. De ce anathem aruncata asupra lipsei de speranta? Pentru ca omul s-a obisnuit sa fie comod. Si spun asta nu gandidu-ma la comoditatea unui cuptor cu microunde sau a unei biciclete. Omul s-a obisnuit sa refuse realitatea. Omul s-a obisnuit cu pretinsul bine pe care lipsa educatiei, si in zilele din urma – refuzul ei -  i-l ofera.  E mult mai comod ( si aici va rog sa priviti in trecutul vostru cu sinceritate) sa alegi existent unei sperante, chiar si neimplinita, decat sa accepti futilitatea ei.

Religiile de tot soiul, cu mici exceptii, ofera omului speranta. Speranta deghizata in SCOP. Il pacalesc pe om deturnand scopul lui real, si transformand aceasta banala realitate in ceva esoteric, ceva care nu mai tine de el. De fapt omul e pacalit sa creada ca nimic nu mai tine de el. Luand la puricat religiile, in special cele crestine, in care perversitatea acestui fenomen a ajuns la un rafinament aproape minunat, veti vedea ca aproape toate teologiile se bat cap in cap, cu dogme care pun piedica propriilor idei, si cu gandiri care intind capcane propriilor  “adevaruri”.

Intotdeauna veti stanjeni  un cleric cand veti impinge prea departe diferentierea intre voia divina si liberal arbitru, intotdeauna discursul si polemica academica vor sfarsi innamolite in scuze patetice si priviri dojenitoare.
Niciodata nu veti gasi in ochii unui cleric dispus sa duca o discutie academica fara apel la “misterele credintei” vreo licarire de bucurie a cunoasterii. Toti vor sfarsi inevitabil in a spune ca o CREDINTA este CREDINTA tocmai  pentru ca nu are un fundament clar. Si in loc sa se cutremure sub povara aceste ineptii, vor incerca sa priveasca condescendent, asteptand pocainta si frica.

Iar daca printer cei care citesc aceste randuri se gasesc si oameni care sar peste prima etapa a judecatii credintei si speranei spunand ca  “totusi, Biblia spune ca…”, ar fi mai bine sa se opreasca din a citi aceste “blasfemii”.  Pentru ca ei pleaca de la un punct de vedere deja stability, care invalideaza orice judecata ulterioara asupra lui insisi

E ca si cum am lua de buna premisa ca “elefantii sunt tambalagii extraordinari”  iar cand orice om cu un minim de judecata s-ar gandi sa supuna faptul asta unei judecati critice, prima piedica ar suna cam asa: “totusi, din moment ce STIM ca elefantii sunt excelenti tambalagii, ce fel de intrebare e cea pe care te pregatesti sa o pui? Nu face sens!” Si da, intr-un sistem in care asemenea prejudecati sunt leme, o atare intrebare nu isi are rostul, nici locul.

Revenind la speranta, problema poate fi extrapolata destul de simplu: intr-un sistem de gandire care incearca zi de zi sa valideze extrioritatea legitimitatii actiunilor noastre aruncand dupa caz vina pe factori de tip “viata, pacatul, diavolul, voia lui dumnezeu x” sau dimpotriva, creditand factori pozitivi in persoana ingerilor, sortie, norocului, sfintilor sau mai stiu eu cui, a discuta despre speranta e probabil cel mai facil lucru.

Speranta e liantul care face totul sa PARA ca are sens. E acel missing link care ne permite sa ignoram gaurile din rationament, umplandu-le elegant cu ceva care nu tine de noi. Merg e ceva prost? Pai.. de ce sa analizam la rece ce naiba se intampla si face lucrurile sa mearga asa, cand putem sa ne cuibarim cuminti in scorbura spiritual a sperantei? De ce sa privim viata in fata acceptand ca traim intr-o lume dominate de haos si in care doar actiunea umana mai poate adduce o umbra de ordine, cand putem sa luam loc in loja si sa privim cum viata ni se intampla?

E MULT mai simplu asa. Pentru ca renunatrea la speranta asta prosteasca in ceva mai bun care VA VENI, inlocuieste de minune sentimental de altfel destul de dezolant al siguratatii in mijlocul existentei. E mult mai simplu sa SPERAM ca ceva care NU DEPINDE de noi se va intampla, si nu oricum, ci in folosul nostrum, decat sa incercam sa traim cu adevarat, cateodata trist si dezolant cum se nimereste sa ne ducem zilele.

Am invatat ca nu speranta, ci tocmai absenta ei te face sa vezi lucrurile asa cum sunt si sa inveti sa le apreciezi. Nu, nu ofera o imagine clara, nu ofera o imagine complete, si nu ofera o imagine definitiva asupra a ce se intampla in viata noastra, dar ofera o imagine mai aproapiata de adevar. Pentu ca daca totul ar fi complet, definitv si clar, abia atunci inseamna ca am ajuns la capatul drumului si insasi ratiunea noastra ar fi inutila.

Complet inutila si rizibila chiar, pentru ca ar reprezenta eforturile imberbe ale unei insect prinse deja in acul unui insectar, sub sticla curata, incercand sa reduca totul la starea preliminara, ignoranta perfect in fata realitatii finite.  Atunci  speranta ar fi cu atat mai imposibil de conceptualizat, cu cat acceptarea a ceva clar si  finit, cu un scop deja prestabilit si declarant manifest ar fi mai impamantenita.

Nu-i condamn pe cei care inca se bucura de iluzoriul adapost al sperantei, ci doar ma gandesc ca poate in infinitatea de posibilitati care exista simlultan cu fiecare a infinita arte dintr-o femtosecunda, atunci cand vor ajunge sa inteleaga ca nu au la ce spera, nu vor claca.

Speranta nu are decat sensul pe care i-l dam noi. Care sens e atat de mic si de plapand, si care se naruie atat de usor in fata celei mai mici abateri a universului, incat a te incapatana sa il validezi intr-o alta masura decat cea a unui exercitiu de modelare a gandirii filosofice, o consider un vis. Iar din punctual meu de vedere, viata si existenta in sine nu viseaza.